Revenirea

Mi-am redescoperit blogul dupa cinci ani de incativitate. E un sentiment minunat „ca si cum mi-am facut singura un cadou de care am uitat pana l-am primit” cum imi spunea deunazi un prieten…ce-i drept el vorbea despre cafea…

Am simtit ca vreau sa scriu asta si asta am scris…oriunde va ajunge sa fie citit…Cred ca de data asta voi fi mai serioasa avand in vedere ca cinci ani au fost suficienti pentru mine sa ma descopar in ceva in care nu am crezut si pe care as vrea sa il impartasesc din plin cu cat mai multi oameni dragi.

Pe data viitoare 🙂

Reclame

În numele ştiinţei…poftiţi de completaţi !

În toamna aceasta se încheie primul meu an în calitate de doctorand. Şi nu a fost deloc un an uşor, în condiţiile în care mi-am găsit şi eu un subiect…numai bun de cercetat…Iubirea. Drăguţ sau nu, interesant sau plictisitor, eu mi l-am ales şi acum ia Iulia şi iubeşte şi citeşte şi aşa mai departe.

Însă odată cu anul doi începe şi realizarea cercetării propri-zise….aaa…am uitat să menţionez că e un doctorat în domeniul Psihologiei Sociale…

Şi cum nu prea mai am timp să ies pe stradă, în parcuri sau pub-uri în căutare de participanţi voluntari, am ales şi eu varianta documentelor virtuale, care tot circulă de la student la student, l aprofesor şi aşa mai departe.

Aşa că, dacă în numele ştiinţei şi al evoluţiei umanităţii vă permiteţi să vă opriţi două minute din căutările frenetice prin acest univers nesfârşit, pe numele său Google, răspundeţi, vă rooog frumoooss, la această micuţă întrebare, care pe lângă faptul că e scurtă e şi plăcută !

Promit că voi mulţumi public celor care vor face acest gest minunat şi mai ales că voi publica mai multe detalii despre impresionanta mea teză de doctorat !

Acestea fiind spuse….voila ! Accesaţi cu încredere ;;)

https://spreadsheets.google.com/viewform?formkey=dEhURVdnR0IwbnZFdW9ZVFJ2OHVFT1E6MQ

Să te scarpini la ochi cu degetul mic…

Mă trezesc uneori că fac unele gesturi pe care nu mi le pot explica nici măcar mie, darămite altcuiva…spre exemplu, când mă mănâncă un ochi şi vreau să mă scarpin dar mi-s mâinile nespălate de ceva vreme (nu că nu vreau, ci pentru că nu am timp), folosesc degetul mic, apelând la iluzia salavatoare cum că el ar fi mai puţin murdard decât celelalte… mie mi se pare amuzant gestul, dar mai amuzant mi se pare faptul că îmi dau seama…conştientizez ceea ce fac şi…totuşi….fac.

Dar dacă stau bine şi mă gândesc…cam aşa procedăm şi în alte situaţii mult mai importante pentru bună starea noastră. Nu rămânem noi într-o relaţie care nu ne mai oferă nimic de mult doar pentru că perspectiva altor relaţii pare mai sumbră decât actuala? Nu acceptăm noi să facem, să primim, să oferim adică să ne mulţumim cu mult mai puţin decât merităm, doar pentru că: “ce-i în mână nu-i minciună?”.

Pentru o singură zi aş vrea să am curajul să zic Stop: asta nu, asta sigur nu, asta mmm…poate, asta da, asta mai ales….şi tot aşa…Pentru o singură zi aş vrea să pot să fiu sinceră până la capăt cu mine, şi implicit cu ceilalţi, şi să mă debarasez de toate, “să nu mă mai scarpin la ochi cu degetul mic”.

Aşa sunt eu de obicei, mai analitică, mai gânditoare….mai nebună…sau poate doar vine toamna şi, odata cu ea, şi melancolia se strecoară în sufletul meu. Poate o să îmi treacă sau poate o să rămân aşa până în ziua la care visez. Poate ceva o să se întâmple şi totul o să curgă de la sine. Viaţa mea sub semnul lui Poate. Nu e alb nu e negru e doar Poate…

One of my old time favourites !

Despre…incradrare ?!?!?

– sau cum sa traiesti pentru ziua de vineri

si pentru ziua de salar –

Asa…am terminat si eu anul acesta masteratul (in ce domeniu…nu mai conteaza, doar ca are legatura cu … relatiile umane si comunicarea…in fine) si ca orice adult in devenire am inceput sa imi caut un serviciu…da…in Romania… si am si gasit…

Se fac doua luni de zile de cand 9 ore pe zi cinci zile pe saptamana nu stiu altceva decat dosare, harti, trasee, interventii si asa mai departe, chestiu tehnice (legate strict de acest tip de serviciu).

In aceste doua luni de zile am primit suficient „feedback” de la cei din jurul meu: lasa ca te obisnuiesti, norocul tau ca ai gasit…pe vremurile astea, in sfarsit…la cata scoala ai facut acum sa mai castigi i niste bani…dar ce e in sufletul meu, numai eu stiu…eu si pagina aceasta pe care scriu acum, cand imi dau seama ca am ajuns sa traiesc exact asa cum prevestea una din noile mele colege…doar pentru doua evenimente: ziua de vineri si ziua de salariu.

Nu vreau sa spun cat urasc acest sentiment si aceasta multumire….eu, al carei spirit era candva prea mare pentru un oras prea mic, ma pierd acum prin CTN-uri si 003-uri…

Vreau mai mult !!! Si imi pare rau pentru cei care se simt intimidati de mine si de faptul ca fac doctorat, „…oricum nu te invata acolo nimic”…”oricum nu iti va folosi la nimic” „la ce inca o diploma” ?

Ei bine, dragi colegi, va raspund ca fac doctorat tocmai ca sa nu sfarsesc asa ca voi…invidiosi pe cei care au curajul sa isi doreasca mai mult, ca sa va evit, pe toti cei care va multumiti cu un trai mediocru, intre 9 ore de servici informatizat si doua ore de televizor de indobitacire…

De asta domnilor…va salut din avionul care ma va duce in toata lumea in scopuri stiintifice si care ma va feri de vietile pe care voi le duceti si care, cand se vor sfarsi, nu vor fi insemnat nimic pe acest pamant !

Electric bird?

Deunăzi călătoream într-un prea minunat tren românesc şi cum stăteam şi admiram peisajul, curat de altfel, ce aproape îl ştiu pe derost, mi-am dat seama că am la mine un stick de conectare la internet şi laptopul cu mine…nici n-am mai stat pe gânduri, am deschis „machinăria”, m-am conectat şi m-am trezit ca la mine acasă, unde stau pe un scaun toată ziua la calculator, cu ochii pe site-uri sau citind articole în engleză despre cum şi ce mai fac oamenii în diferite situaţii, stresante sau mai puţin stresante, etc…

Abia în momentul în care m-a sunat mama şi m-a apostrofat la auzul activităţii mele până şi pe tren (Şi acolo stai la net măi mamă?), abia atunci mi-am dat seama că semăn din ce în ce mai mult cu ceva ce m-a şocat într-o melodie.

Am căutat bineînţeles melodia pe youtube şi deodată m-am întristat: nu sunt decât o pasăre electrică. „Cineva” m-a conectat la o priză şi gata…nu mai pot zbura…oricât mi se pare mie că parcurg kilometri şi mile doar cu un click.

Sper că odată cu vara să mă pot scoate singură din priză şi să îmi intind din nou aripile pe undeva prin Iaşiul cel prăfuit şi gol, în curând.

I used to be so smart…electric bird…

(I)

Hai că se poate:

– să nu mai mâncăm seminţe atunci când conducem, ba mai mult atunci când conducem un client la adresa indicată!

– să nu mai ascultăm muzică la telefon, cel puţin nu pe stradă. Pe lângă faptul că s-au inventat căştile, Pittbull (nu câinele ci „cântăreţul”) nu e chiar cea mai populară voce!

– să nu mai facem abuz de machiaj şi de solar, nici măcar la vârsta de 20 plus, darămite la vârsta de 50 plus!

– să nu ne mai ascundem după deget şi, măcar pentru o singură dată să ne bucurăm atunci când ceva se termină, deşi, poate nu ar trebui, dar aşa simţim!

Suntem mult prea preocupaţi de cum ne văd ceilalţi, încât nu ne mai vedem chiar noi!

76528192876189

291,026 bloggers,
281,080 new posts,
351,343 comments,
and 59,308,190 words today

Cam asta suntem la urma urmei cu toţii…numere….avem un cod numeric personal, avem 1 maşină, 2 copii, 3 facultăţi…şi aşa mai departe! Asta s-ar traduce in „cât” suntem.

Dar „cum” suntem cu adevărat…asta cum se mai măsoară?
Sunt de 2 ori tolerantă, de 3 ori mărinimoasă, de 4 ori puternică şi sunt de 1000 de ori îndrăgostită!

Şi-atunci ce m-aş mai bucura să deschid într-o zi pagina de wordpress şi să citesc scris în caractere mari:

281,080 oameni care au ceva de spus,
351,343 motive de a conversa,
şi 59,308,190 relaţii legate
AZI